Sibilele: prezicătoarele lumii antice

Cele prin care vorbesc zeii

La vechii greci şi mai apoi la romani, sibilele au fost dintotdeauna nişte femei cu statut aproape sacru şi cu o poziţie complexă de preotese, profetese şi păstrătoare a tainelor. Au fost mereu asociate locurilor cu încărcătură sacră, îndeosebi peşterilor şi izvoarelor, locuri cu simbol de adevărate „porţi” între lumile zeilor şi cele ale muritorilor.

• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…
• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi

Sibilele erau fie tinere fecioare, fie bătrâne care trăiau preponderent în stare de transă. Primul autor grec antic care a relatat despre ele a fost Heraclit, care le menţionează în secolul V î.e.n. Cu toate acestea, istoricul Walter Burkert consideră că sibilele vin din vremuri imemoriale, ca urmaşe ale femeilor şamani din perioada matriarhală a Neoliticului, din negura timpului, când oamenii erau încredinţaţi că Marea Zeiţă Mamă veghea blând şi înţelept asupra primelor comunităţi umane aciuite prin caverne.

Profesorul Burkert aminteşte despre femei cu funcţii şi capacităţi asemănătoare prezente şi la străvechii asirieni. Au fost într-atât de respectate şi apreciate, încât până şi marele Alexandru Macedon a consultat o sibilă oraculară din Egipt, înainte să purceadă în călătoria sa.

În lumea elenistică şi mai apoi romană, cele mai faimoase locuri care adăposteau aceste profetese erau Delfi şi mai apoi Pessinos, pentru ca odată cu trecerea timpului să se ajungă la un adevărat fenomen de migraţie al sibilelor din loc în loc şi din aşezare în aşezare.

În Grecia Antică, templul lui Apollo din Delfi a fost locul celor mai faimoase sibile. Aici, Pithiile, preotese ale acestui iubit zeu solar, dădeau profeţii, deseori ambigue, în timp ce erau aşezate pe un scaun cu trei picioare deasupra unei fisuri în pământ, de unde se ridica fumul cel aducător de transe. Vechii greci şi romani erau, la fel ca toate popoarele antice, foarte interesaţi atât de cunoaşterea propriului viitor, cât şi de descifrarea voinţei divinităţilor adorate. Din aceste motive, instituţia sibilelor şi a pithiilor a prosperat o perioadă atât de lungă. Dacă Platon menţionează, la fel ca Heraclit, o singură sibilă la templul din Delfi, în perioada romană numărul lor ajunsese la zece.

Profetese de meserie

Cu timpul, în afară de templul din Delfi, se observă o creştere considerabilă a numărului de locuri consacrate acestor preotese aparte pe teritoriul întregii lumi elenistice. Existau astfel de sibile în Persia, în Babilon, în Libia, în Cimmeria, Eritreea, Samos, Cumae (Napoli), Hellespont, Frigia şi Tibur, în Etruria.

Sibila din Cumae stătea în apropierea lacului Avernus, ascunsă într-o peşteră cu o sută de intrări, iar fiecare intrare avea o voce, după cum spune legenda. Sibila îşi scria profeţiile pe frunze, pe care le lăsa apoi la intrarea în peşteră. Sibila din Cumae a îndeplinit şi rolul de ghid iniţiator pentru eroul Eneas, pe care l-a călăuzit în Lumea de Dincolo pentru ca acesta să-şi viziteze tatăl decedat. Înainte de călătoria transcedentală şi iniţiatică, profetesa l-a sfătuit pe erou să ofere Creanga de Aur Proserpinei, trista soaţă a zeului Hades.

Conform unei alte legende, tot ea (sau una din urmaşele sale) a oferit un număr de nouă cărţi oraculare (aşa numitele Cărţi Sibiline) lui Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei. Dar acesta le-a refuzat pe motiv că preţul cerut de sibilă era prea piperat. Furioasă, sibila a ars trei dintre cărţi în faţa regelui, pentru a-i arăta ce pierde, şi cerut acelaşi preţ. Regele a refuzat în continuare, iar sibila a mai ars alte trei cărţi, cerând din nou preţul întreg. Şocat de încrâncenarea sibilei, regele a cumpărat cele trei cărţi rămase. A descoperit apoi că cele trei Oracole Sibiline rămase conţineau instrucţiuni cu privire la ritualuri precise de venerare a zeilor şi au fost ţinute ulterior cu mare respect în Capitoliu, fiind consultate doar la indicaţiile Senatului.

Sibile creştine?

Cărţile sibiline antice aveau o importanţă deosebită în viaţa religioasă greco-romană, dar în mod surprinzător aceste texte s-au bucurat de un prestigiu deosebit şi în primele secole ale bisericii creştine. Sub influenţa iudaismului şi, mai târziu, a creştinismului timpuriu, au apărut printre greco-romani o serie de cărţi sibiline al căror spirit era total diferit de cel al colecţiilor sibiline din lumea greco-romană. Conform evidenţelor datând din prima eră creştină, în această perioadă circulau deja şi alte colecţii de oracole atribuite sibilelor, colecţii care se deosebeau puternic, ca esenţă a învăţăturilor, de oracolele sibiline greceşti, precum şi de oracolele rămase în Capitoliu.

În urma unui interesant proces de sincretism religios la nivel de texte, au apărut şi primele cărţi sibiline de inspiraţie creştină. Aveau aspectul unui mozaic de învăţături scrise de numeroşi autori, în mare parte necunoscuţi, în locuri şi împrejurări istorice diferite. Timp de circa 300 ani, astfel de culegeri de texte au circulat pe scena istoriografiei. Lactanţiu, alături de alţi filozofi şi autori creştini din primele patru secole după Hristos, a acceptat citarea acestei tradiţii de sorginte pur păgână, după canoanele creştine. Profeţiile sibilelor greco-romane au fost acceptate ca fiind veridice, iar aceşti autori creştini au citat numeroase pasaje din profeţiile sibiline ca şi cum acestea ar fi avut autoritatea scolastică şi religioasă a profeţilor evrei din Vechiul Testament.

Oracolele sibiline erau păstrate la mare cinste şi consultate doar de către primii preoţi şi episcopi din vremurile de început ale creştinismului. Din acest punct de vedere, se ajunsese până într-acolo încât în vremuri de restrişte – epidemii, atacuri ale popoarelor migratoare sau dezastre naturale -, oracolele sibiline erau consultate cu o reverenţă supersitiţioasă. Unele oraşe-cetăţi aveau în possesie copii sau chiar variante originale ale numeraoaselor oracole sibiline provenite din întregul bazin mediteranean. În mod neaşteptat pentru nişte scrieri cu tenta religioasă provenite de la o culturi politeiste, unele oracole sibiline încep să menţitoneze existenţa unui singur Zeu.

Găsim astfel de declaraţii îndrăzneţe în sprijinul monoteismului în textele provenite de la sibila din Eritreea. Alte texte sibiline conţin elemente cultural-religioase care provin din spaţiul elenistic, creştin şi iudaic. Surprinzător, şi de data aceasta se observă un sincretism religios neaşteptat de armonios.

Unii dintre părinţii creştinismului primar, precum Irineus şi Ciprian, nu au apelat niciodată la oracolele sibiline. Conform lui Origene, Celsus obişnuia sa-i ia în derâdere pe primii creştini pentru încrederea pe care aceştia o arătau sibilelor. Inclusiv invăţaţii din Alexandria nu au luat niciodată apărarea profeţiilor făcute de sibile. Şi totuşi, atât de mare a fost impactul lor asupra universului creştin, încât nici măcar aspra şi neîndurătoarea Inchiziţie nu a reuşit să le şteargă cu totul din universul religios catolic. Au supravieţuit aşadar în imagistica şi peisajul spiritual apusean până în perioada Renaşterii. În secolele XIV-XV, în Franţa şi Germania, reprezentări ale unor sibile gotice împodobeau oraşele în timpul sărbătorilor.

Încă de la începuturile epocii renascentiste, sibilele au fost reprezentate în lucrările de artă publice. Michelangelo le-a fixat imaginile pentru eternitate, când a ales să le picteze în celebrele fresce din Capela Sixtină. Cinci sibile au fost pictate aici, respectiv sibila din Delfi, sibila persană, sibila din Cumaea, sibila din Libia şi cea din Eritreea. Bibilioteca Papei Iulius al II-lea din Vatican este ornată cu imagini de sibile, profetesele antice fiind reprezentate şi pe pavajul unor catedrale catolice. Chiar şi numele Romei, Cetatea Eternă , este asociat încă de la începuturile sale cu o profeţie sibilină.

Jules Michelet, faimosul istoric francez de secol XIX, a emis o ipoteză deosebit de interesantă referitoare la sibile. Conform acestuia, legendarele profetese ale Antichităţii ar fi stat chiar la baza apariţiei şi dezvoltării vrăjitoriei din Evul Mediu european. Probabil Michelet a avansat această ipoteză pe baza naturii oraculare şi a previziunilor făcute de această categorie de femei, unică în istorie.

În mod destul de neaşteptat, sibilele au apărut şi în iconografia şi scrierile cu conţinut religios româneşti. Primele personaje de acest gen apar sub numele de Savila, Sivila şi Savela. Regăsim sibile pictate şi pe zidurile unor importante mănăstiri din Bucovina, precum Moldoviţa, Voroneţ sau Suceviţa.

Reiese, aşadar, că această castă aparte de femei iniţiate a jucat un rol deosebit de important în cultura şi civilizaţia greco-romană. Mai mult decât atât, au avut rolul unor adevărate ambasadoare şi propăvăduitoare ale religiei şi culturii grecilor antici în tot cuprinsul Imperiului Roman. Au trecut cu succes dintr-o religie în alta, constituind un exemplu unic de personaje feminine ale universului spiritual „păgân” care s-au integrat armonios şi deosebit de interesant în peisajul creştinismului timpuriu.